CULORILE ȘI STEMA

14

Culorile: Sunt multe versiuni pe această temă, prima și cea mai vehiculată aceea că Excelsior Zurich, echipa pe care o simpatiza Joan Gamper, purta culorile blaugrana, culori care apar și pe stema cantonului Ticino, locul de naștere al acestuia. O altă versiune spune că unul dintre cei care a asistat la aceste prime reuniuni avea un pix jumătate albastru, jumătate roșu, foarte des întâlnit la contabili în acea epocă, obiect ce a fost luat ca referință în momentul alegerii culorilor prin care echipamentul să se distinga de al altor echipe. De altfel, primele echipamente utilizau aceste culori doar pentru tricouri, pantolonii fiind de culoare albă, în timp ce culoarea jambierelor era lăsata la libera alegere a fiecărui jucător.

Stema: Sunt versiuni diferite și în acest caz, însă cea mai bine poziționată este că prima stemă era de fapt unirea stemelor a mai multe orașe europene. Ani mai târziu, în 1910, clubul a organizat un concurs câștigat de un membru care a dorit să râmâna anonim, stema desenată de acesta fiind șablonul pe care s-a tot redesenat pana a ajuns în actuala formă.


Erau vremuri în care infrastructura sportivă era extrem de precară, cu terenuri de fotbal care invitau mai degrabă la arat, decât la jucat fotbal. În primii zece ani de la înființare, Barcelona s-a tot plimbat cu cortul pe patru ”stadioane” diferite, de fapt patru maidane rămase încă libere în plină expansiune urbanistică a orașului.  Barcelona avea să joace primul meci  din istoria sa pe 8 decembrie 1899, împotriva unei echipe formată de către colonia engleză din oraș, pe velodromul Bonanova, locație care între timp s-a transformat în parc. Câștigau englezii, scor 1-0, iar ziarele epocii scriau:

”Meci superb de fotbal jucat ieri după-amiază pe velodromul Bonanova intre societatea Football Club Barcelona și câțiva tineri din colonia engleză a acestei capitale. În timpul primei reprize englezii au reușit să marcheze un gol, iar Barcelona a trimis mingea de două ori in stâlpul de lemn al porții. În repriza secundă englezii au ținut în șah Barcelona  timp de 15 minute în fața propriei porți, până când căpitanul Joan Gamper a reușit una dintre impetuoasele sale curse până în terenul advers, unde a incercat sa înscrie, însă fără sorți de izbândă”

In acea perioadă s-a fondat un alt club de fotbal în oraș, EL Catala, club cu care Barcelona a început să împartă terenul de pe velodromul Bonanova, însă pe baza unei reguli simple: primul ajuns, primul care joacă.  Cele două echipe au jucat câteva meciuri, unele cu jucători eliminați, creându-se astfel prima rivalitate din istoria clubului cule. Cei de la El Catala au refuzat să mai joace pe același teren cu Barcelona, iar Joan Gamper și ai săi coechipieri s-au văzut nevoiți să plece în pelegrinaj spre alte terenuri de fotbal:

  •     1899-1900 Velodromul Bonanova (azi, Turó Parc)
  •     1900-1901 Terenul hotelui Casanovas ( azi, Spitalul Sant Pau)
  •     1901-1905 Terenul de pe șoseaua Horta
  •     1905-1909 Terenul de  pe  strada Muntaner

Frământările din cadrul federației spaniole de fotbal duc la scindarea acesteia în două, iar Barcelona se încrie în Union Clubs, câștigând în acel an finala cupei în fața celor de la Español F.C Madrid, performanță repetată în 1912, 2-0 cu Sociedad Gimnastica Española și în 1913, după trei meciuri cu Real Sociedad de Foot-Ball ( 2-2, 0-0, 2-1 ). În 1913 se schimbă culoarea pantalonilor, trecându-se de la cea albă la negru. Se câștigă titlul în campionatul Catalunyei în 1910, 1911, 1913, 1916 și 1919, însă perioada de afirmare totală a clubului venea în decada 1920-1930. La echipă ajung jucători importanți ai acelor ani: Ricardo Zamora, Samitier, Piera, Sesumaga sau Paulino Alcantara. Echipa își juca meciurile pe un teren de pe Calle Industria, avea deja peste 10 000 de abonați, însă locația devenise neîncăpătoare, așa că s-a decis construirea unui stadion nou. Pe data 20 mai 1922 era inaugurat stadionul Les Corts, construit pe un teren viran situat in cartierul ce dădea numele stadionului. Inițial, Les Corts avea o capacitate de 30 000 de spectatori, însă a tot fost reformat până s-a ajuns la o capacitate de 60 000 de spectatori.

paulino alcantara
Paulino Alcantara, jucător al Barcelonei in două etape: 1912-1916 și 1918-1927. Unul dintre golgeterii all-time ai Barcelonei cu 356 de goluri. ( sursă foto mundodeportivo.com )

Titlurile câștigate în campionatul catalan și in turneele organizate la nivel național în acea perioadă au trecut în planul secund din cauza problemelor politice.


Pe 14 iunie 1925, spectatorii prezenți la un meci demonstrativ jucat de Barcelona au fluierat imnul spaniol. Guvernul de la Madrid a decis ca stadionul Les Corts să fie închis timp de șase luni iar Joan Gamper a fost invitat să părăsească teritoriul Spaniei. Ulterior, sancțiunea s-a redus la trei luni, însă Joan Gamper nu s-a mai întors la FC Barcelona. Avea să se sinucidă în 1930 din cauza problemelor financiare apărute în afacerile pe care le avea.

În noiembrie 1928 se puneau bazele Primerei Division, prima ediție a acestei competiții disputându-se în 1929, având înscrise 10 echipe ( Athletic Bilbao, Arenas Club de Guecho, Real Madrid, Real Sociedad de Futbol, Real Union Club, Espanol Barcelona, Atletico Madrid, C.E. Europa, Racing Santander și F.C. Barcelona ). Cu titlul din campionatul catalan pierdut în fața celor de la Espanyol și eliminată în semifinalele Cupei Regelui de aceeași echipă, Barcelona pornea la start în Primera Division fără prea mult optimism. Echipa nu carburează și termină turul pe poziția a șasea în clasament, la cinci puncte distanță față de liderul Real Madrid. Returul avea să fie însă de senzație și Barcelona se proclamă campioană în chiar ultima etapă fără să fi ocupat primul loc în clasament pe tot parcursul campionatului. Primul sezon în Primera Division, primul titlu câștigat.


Moartea lui Joan Gamper provoacă un impact enorm în Barcelona. Are parte de funeralii demne de un șef de stat, iar clubul păstrează pentru totdeauna carnetul de abonat cu numărul 1. Dispărea cel care pusese bazele acestei entități. Titlurile naționale dispar, iar echipa își oblojește orgoliul cu cele din campionatul catalan.

Războiul civil spaniol se declanșează în iulie 1936. Președintele Barcelonei, Josep Sunyol, cunoscut activist republican, este arestat și executat lângă Madrid de către acoliții naționaliști ai generalului Franco. Clubul rămâne în mâinile angajaților. Iese în evidență un anume Rossend Calvet, care, cu  ajutorul a trei foști conducători,  trimite echipa într-un turneu prin America de Sud. Se strâng aproximativ 12 000 de dolari, bani ce se depun într-o bancă din Paris. Unii dintre jucători rămân în Mexic, alții se duc în Franța, în timp ce sediul clubului, aflat pe strada Consell de Cent, este distrus de explozia unei bombe pe 16 martie 1938. Sunt distruse trofeele și arhivele. Generalul Franco anunță sfârșitul războiului pe 1 aprilie 1939, însă numărul de ”socios” al Barcelonei scăzuse dramatic în tot acest timp. Mai rămăseseră doar 2500.


Odată terminat războiul, clubul este condus de către apropiați ai regimului naționalist condus de Franco, stema este modificată, la fel și numele care devine Club de Futbol Barcelona. În primul campionat postbelic echipa termină pe locul nouă, la doar un punct de retrogadare. Cu un lot încropit, Barcelona ajunge să joace barajul pentru evitarea retrogadării în 1942, însă reușește să scape după ce învinge Club Real Murcia într-un meci jucat la Madrid, scor 5-1. Situație total diferită în Cupă, competiție pe care o câștigă învingând în finală pe Athletic Bilbao, scor 4-3. Încet, încet, clubul își revine, urcă și numărul ”socios”, iar în 1946 se câștigă campionatul, pentru ca sezonul imediat următor să fie pierdut in fața Sevillei. Se câștigă campionatele din 1947-1948, 1948-1948, stema recuperează forma inițială modificată in 1941 și apar secțiile de handbal și hockey.


La începutul anilor 50, federația spaniolă permite transferul de jucători străini, decizie de care profită alături de Barcelona, marea rivală de acum, Real Madrid. Apare cazul Di Stefano al cărui transfer este deturnat de către clubul madrilen, însă este transferat Kubala. Nume ca Rammallets, Biosca, Basora sau Luis Suarez fac istorie și câștigă patru titluri între 1950 și 1960, plus de cinci ori Cupa Generalului Franco ( Cupa Spaniei ). În 1953 au loc primele alegeri care urmau să desemneze președintele clubului. Câștigă Francesc Miro-Sans. Numărul ”socios” ajunge la 30 000 și se propune construirea unui stadion nou, iar pe 28 noiembrie 1954 încep lucrările la stadionul Camp Nou. Echipa își face debutul în Cupa Orașelor pe 25 decembrie 1955 și câștigă în fața celor din Copenhaga, scor 6-2. Pe 24 septembrie 1957 este inaugurat Camp Nou, iar primul gol pe noul stadion este marcat de Eulogio Martinez într-un meci în care Barcelona întâlnește o selecționată a orașului Varșovia. În 1958 este prezentat ca antrenor argentinianul Helenio Herrera, iar echipa, întărită cu Kocsis și Czibor, face un sezon de excepție, câștigând titlul în Primera Division cu un golaveraj năucitor: 96 de goluri în 30 de meciuri. Numărul ”socios” ajunge la 38 000.

Helenio-Herrera
Helenio Herrera ( 1958-1960 ). În primul său sezon ca antrenor al Barcelonei câștiga eventul, Cupa și Campionatul. ( foto mundodeportivo.com

Barcelona își face debutul în Cupa Campionilor Europeni în septembrie 1959. Trece de primele trei runde, însă este eliminată în semifinală de către Real Madrid. Herrera este destituit la trei zile după această eliminare.
Decada 1960-1970 devine una dintre cele mai negre perioade din istoria clubului la nivel de titluri. Fără titlu în campionat,, vicecampioană în patru sezoane, Barcelona pare atinsă de ghinion. Pierde finala Cupei Campionilor Europeni în 1961, 2-3 cu Benfica la Berna, pentru ca in 1962 să piardă și Cupa Orașelor Târguri în fața Valenciei, după un dezastruos 2-6 în meciul tur. Returul nu a mai contat decât pentru statisticieni, scor 1-1. Barcelona reușește însă să câștige iar Cupa Orașelor Târguri în 1966 în fața Zaragozei și în 1968 învingând Real Madrid, după cea câștigată în 1960 în fața celor de la Birmingham. Pe 30 august 1966 se joacă prima ediție a Trofeului Joan Gamper, 2-1 cu Anderlecht. Se câștigă două Cupe ale Spaniei, una in 1963, 3-1 cu Zaragoza, cealaltă în 1968, 1-0 cu Real Madrid chiar pe Santiago Bernabeu. În 1969 se pierde finala Cupei Cupelor, 1-2 cu Slovan Bratislava.


Situația nu se schimbă prea mult nici între anii 1970 și 1980. Se câștigă un titlu in Primera Division, cu Johann Cruyff ca principal protagonist, însă se rămâne la stadiul de eternă vicecampioană, cinci fiind sezoanele in care Barcelona a termina pe poziția secundă a clasamentului. În 1971 se câștigă primul titlu al acestei decade, Cupa, în fața Valenciei într-o finală jucată pe Santiago Bernabeu și câștigată dramatic în prelungiri, scor 4-3. În sezonul 1971-1972 cu olandezul Rinus Michels antrenor, Barcelona câștiga Cupa Orașelor Târguri în fața celor de la Leeds United chiar pe Camp Nou, scor 2-1. În Cupa Cupelor, Barcelona este eliminată în optimi de Steaua București. Finala acelei competiții avea să se joace tot pe Camp Nou între Glasgow Rangers și Dinamo Moscova. Cei aproximativ 10 000 de scoțieni care au făcut deplasarea pentru a vedea pe viu finala au distrus tot ce au întâlnit în cale, în special scaunele de la tribuna principală.

Johan Cruyff, august 1973 ( foto mundodeportivo.com )
Johan Cruyff, august 1973 ( foto mundodeportivo.com )

După negocieri crâncene duse cu Ajax Amsterdam, Barcelona reușește să îl transfere pe Johan Cruyff. Olandezul refuzase să meargă la Real Madrid, iar pe 19 august 1973, Van Praag, președintele de la Ajax, semna transferul lui la Barcelona. Patru zile mai târziu Curyff era primit triumfal de mii de suporteri pe aeroportul El Prat, iar în ziua imediat următoare debuta în fața unui Camp Nou arhiplin într-un amical câștigat cu 6-0 în fața celor de la Cercle Brugges. La finalul acelui sezon, având lider pe Cruyff, Barcelona câștigă titlul în Primera Division după o pauză de 14 ani. Dar despre Cruyff o să vorbim mai pe larg într-un alt articol.


În noiembrie 1974, clubul sărbătorește 75 de ani de la înființare ajungând să aibă aproape 70 000 de socios. Se organizează un concurs în urma căruia este ales actualul imn al Barcelonei. Următorul titlu al decadei este Cupa Spaniei ( o vom numi așa pe motivul că avut diferite denumiri de-a lungul timpului ) câștigată în 1978 cu Las Palmas pe Santiago Bernabeu, scor 3-1. Era ultimul titlu câștigat de Cruyff ca jucător al Barcelonei. Avea să plece la finalul acelui sezon. Decada anilor 80 se încheie cu câștigarea Cupei Cupelor în fața Fortunei Dusseldorf, în finala jucată la Basel, scor 4-3.


Pe 3 martie 1980 se aprobă mărirea stadionului Camp Nou. urmând să ajungă la capacitatea sa maximă, de 120 000 de spectatori.

În ciuda faptului că în cei 13 ani cât a fost selecționerul naționalei Spaniei nu reușișe nimic important, ratând calificarea la mondialele din 1970 și 1974, la începutul sezonului 1980-1981 este adus ca antrenor Kubala, însă este demis repede după ce Barcelona este eliminată din Cupa UEFA de către FC Koln , iar în locul lui este reinstalat Herrera. Pe 1 martie 1981, după disputarea a 27 de etape Barcelona se află la două puncte de primul loc al clasamentului. Cursul evenimentelor iau o turnură neașteptată în momentul în care Quini, jucător important al lotului, este sechestrat timp de 25 de zile. Echipa cade din punct de vedere psihic și termină campionatul pe poziția a cincea. În Cupă, cu Quini recuperat, Barcelona ajunge până în finala disputată la Madrid, pe care o câștigă cu 3-1 în fața celor de la Sporrting Gijon. Quini marca două goluri în acel meci.

Enrique Castro Gonzalez, Quini, fusese transferat la Barcelona in iunie 1980. În primul său sezon pe Camp Nou marchează 20 de goluri, devenind golgeterul capionatului. Pe 1 martie 1981, Barcelona, într-o formă de zile mari, câștigă acasă la Hercules,scor 6-0, cu două goluri marcate de Quini și se apropie la doar două puncte de liderul Atletico Madrid. ÎFotbalitul este răpit în timp ce se întorcea acasă de către trei tineri înarmați care fug de la locul faptei cu o dubiță. În ziua următoare, cei care l-au sechestrat, un grup autonumit PRE, își justifică mârșăvia spunând că ”o echipă separatistă nu poate câștiga liga” și cer o răscumpărare de 350 de milioane de pesetas. Moralul echipei cade la pământ, iar Barcelona cere suspendarea meciului cu Atletico Madrid ce urma să se joace pe 8 martie. Federația spaniolă refuză. Coșmarul lui Quini durează 25 de zile. Răpitorii cer acum 100 de milioane, bani care urmau să fie depozitați într-un cont din Elveția. Se află numele titularului acelui cont, un tânăr electrician din Zaragoza, iar acesta mărturisește unde este sechestrat fotbalistul. Un an mai târziu, Quini marca golul cu numărul 3000 din istoria Barcelonei.
Enrique Castro Gonzalez, Quini, fusese transferat la Barcelona in iunie 1980. În primul său sezon pe Camp Nou marchează 20 de goluri, devenind golgeterul capionatului.

Pe 1 martie 1981, Barcelona, într-o formă de zile mari, câștigă acasă la Hercules,scor 6-0, cu două goluri marcate de Quini și se apropie la doar două puncte de liderul Atletico Madrid. Fotbalistul este răpit în timp ce se întorcea acasă de către trei tineri înarmați care fug de la locul faptei cu o dubiță. În ziua următoare, cei care l-au sechestrat, un grup autonumit PRE, își justifică mârșăvia spunând că ”o echipă separatistă nu poate câștiga liga” și cer o răscumpărare de 350 de milioane de pesetas. Moralul echipei cade la pământ, iar Barcelona cere suspendarea meciului cu Atletico Madrid ce urma să se joace pe 8 martie. Federația spaniolă refuză.

Coșmarul lui Quini durează 25 de zile. Răpitorii cer acum 100 de milioane, bani care urmau să fie depozitați într-un cont din Elveția. Se află numele titularului acelui cont, un tânăr electrician din Zaragoza, iar acesta mărturisește unde este sechestrat fotbalistul. Un an mai târziu, Quini marca golul cu numărul 3000 din istoria Barcelonei.

 

1981-1982. Sezon de infarct. Cu șase etape înainte de finalul campionatului, Barcelona avea un avantaj de cinci puncte față de Real Sociedad, urmăritoarea sa în clasament. Incredibil, însă nu se mai câștigă nici un meci, iar titlul este câștigat de echipa bască. Gustul amar lăsat de pierderea campionatului este îndulcit de câștigarea Cupei Cupelor în fața celor de la Standard Liege, scor 2-1. Finala s-a jucat chiar pe proaspăt renovatul Camp Nou.

În 1982 se realizează cel mai scump transfer din istoria Barcelonei până la acel moment: Diego Armando Maradona. Argentinianul se îmbolnăvește de hepatită la puțin timp după startul sezonului, iar Barcelona este eliminată din Cupa Cupelor în sferturile de finală de către Austria Viena și termină pe locul patru în campionat. Se câștigă Cupa în fața celor de la Real Madrid, 2-1 în finala jucată la Zaragoza.

Sezonul următor, fără schimbări importante în lot, nu este foarte bun. Locul trei în campionat, doar sferturi de finală în Cupa Campionilor Europeni și finala Cupei pierdută cu Bilbao. Maradona, care a stat mult timp pe tușă din cauza unei grave accidentări provocate de Goicoetxea ( Athletic Bilbao ) , este vândut la finalul sezonului către Napoli, recuperându-se banii investiții în transferul lui cu două sezoane înainte.

Sezonul 1984-1985. Pe banca tehnică a Barcelonei ajunge englezul Terry Venables și se câștigă singurul trofeu al sezonului, titlul în Primera Division. Avea să fie singurul titlu cu Venables pe banca tehnică, unul dintre cele mai usturătoare eșecuri ale acestuia fiind finala Cupei Campionilor Europeni pierdute în 1986 în fața lui Duckadam and comp. Antrenorul englez este înlocuit la puțin timp după startul sezonului 1987-1988, iar în locul lui este numit Luis Aragones, a cărei aventură se încheie destul de dramatic, după episodul „El motin de Hesperia”. În mai 1988 este anunțat ca antrenor Johan Cruyff. Avea să înceapă una dintre cele mai frumoase perioade din istoria Barcelonei.

Olandezul schimbă aproape complet echipa. Pleacă mulți dintre ”puciști” și vin, printre alții, Unzue, Nakero, Beguiristan, Salinas sau Valverde. Apare și primul titlu din „era Cruyff”, Cupa Cupelor câștigată în fața Sampdoriei la Berna ( Elveția ), scor 2-0. Pe 1 aprilie 1989 au loc alegeri și este reales Josep Lluís Núñez .

In sezonul 1989-1990, în echipă își fac apariția Ronald Koeman si Michael Laudrup, însă singurul trofeu câștigat este Copa del Rey, 2-0 cu Real Madrid. În sezonul următor,sunt transferați la Barcelona bulgarul Hristo Stoichkov și Goikoetxea, iar jocul echipei începe să fie tot mai spectaculos. Se câștigă titlul în Primera Division cu un avantaj de 10 puncte față de Atletico Madrid, ocupanta locului secund.

1991-1992. Cruyff il urcă la prima echipă pe tânărul Josep Guardiola, cel care avea să fie revelația sezonului. Chiar dacă începe destul de slăbuț campionatul, cu patru puncte in primele cinci etape, Barcelona câștigă titlul pe ultima sută de metri, după surprinzătoarea înfrângere a celor de la Real Madrid ( cu Hagi pe teren ) în deplasarea de la Tenerife. Sezonul se încheie fabulos, cu câștigarea Cupei Campionilor Europeni în fața Sampdoriei, scor 1-0 ( Koeman ), finală jucată pe Wembley.
În 1993 este transferat Romario și se câștigă al patrulea titlu consecutiv în Primera Division, brazilianul fiind golgeter al acelei ediții, cu 30 de goluri marcate. După ce este eliminată de Betis, pe atunci în Segunda Division, în sferturile de finală din Copa del Rey, Barcelona pierde și finala Cupei Campionilor Europeni în fața celor de la A.C. Milan cu un categoric 0-4.

Eșecul din această finală provoacă plecarea unora dintre protagoniștii ultimelor sezoane: Zubizarreta, Laudrup, Salinas sau Goikoetxea, iar Cruyff încearcă să se întărească transferându-l pe Hagi. Confuzia continuă să domine atmosfera la club, Romario pleacă la Flamengo în pauza de iarnă a sezonului 1994-1995, Stoichkov către Parma la finalul sezonului, iar Koeman anunță că vrea să se întoarcă în Olanda.

Sezonul 1995-1996, chiar dacă Cruyff îi aduce la echipă pe Prosinecki, Figo și Gică Popescu, este primul fără titluri de când olandezul a preluat postul de antrenor al Barcelonei. Locul trei in Primera Division, finala pierdută cu Atletico Madrid în Copa del Rey și eliminarea din Cupa UEFA în fața celor de la Bayern Munchen duc la apariția discuțiilor intre Cruyff și conducerea clubului. Olandezul este demis în mai 1996. Se punea punct final unei pagini glorioase din istoria blaugrana.

1996-1997. Odată cu sentința în ”cazul Bosman” și cu Bobby Robson pe banca tehnică, la Barcelona apar nume noi precum Vitor Baia, Couto, Giovanni, Luis Enrique sau, cel mai important, Ronaldo. Brazilianul avea să devină golgeterul sezonului cu 34 de goluri. Chiar dacă pierde titlul in Primera Division, Barcelona câștigă Supercupa Spaniei ( vs Atletico Madrid ), Cupa Cupelor ( 1-0 cu Paris Saint Germain ) și Copa del Rey ( 3-2 cu Betis ). In ciuda titlurilor câștigate, Bobby Robson este înlocuit cu Louis van Gaal la finalul sezonului.

 

Rijkaard, Ronaldinho, Paris

LOGO fara funda

1996-1997. Odată cu sentința în ”cazul Bosman” și cu Bobby Robson pe banca tehnică, la Barcelona apar nume noi precum Vitor Baia, Couto, Giovanni, Luis Enrique sau, cel mai important, Ronaldo. Brazilianul avea să devină golgeterul sezonului cu 34 de goluri. Chiar dacă pierde titlul in Primera Division, Barcelona câștigă Supercupa Spaniei ( vs Atletico Madrid ), Cupa Cupelor ( 1-0 cu Paris Saint Germain ) și Copa del Rey ( 3-2 cu Betis ). In ciuda titlurilor câștigate, Bobby Robson este înlocuit cu Louis van Gaal la finalul sezonului.

rivaldoSezonul 1997-1998 începe cu olandezul Louis van Gaal pe banca tehnică. Pleacă Ronaldo la Inter și vine Rivaldo de la Deportivo la Coruña, iar pe lângă el, Hesp, Reiziger și Anderson. Se pierde Supercupa Spaniei și calificarea in faza finală a Ligii Campionilor, însă van Gaal reușește să redreseze din mers situația și în cele din urmă câștigă titlul în Primera Division, performanță repetată și în sezonul imediat următor.

Urmează cinci ani încărcați de eșecuri, cu schimbări numeroase în lot și pe banca tehnică. Rând pe rând, își încearcă norocul Serra Ferrer, Rexach, van Gaal încă o dată și Radomir Antic, până când în cele din urmă, odată cu alegerea lui Juan Laporta in funcția de președinte al clubului, antrenor este numit Frank Rijkkard. După numeroase încercări de a găsi vedeta care să schibe ceva in traiectoria nefastă a echipei, accentuată și de plecarea lui Figo la Real Madrid, pe Camp Nou sosește Ronaldinho!

În sezonul 2004-2005, după o secetă prelungită timp de cinci ani de zile, Barcelona câștigă iar titlul în Primera Division. Plecaseră între timp jucători ca Luis Enrique, Kluivert sau Cocu, însă Laporta îi adusese pe Belletti, Deco, Sylvinho, Deco, Giuly, Larsson și Eto'o. La finalul sezonului, din cauza neînțelegerilor cu Laporta își dă demisa vicepreședintele Sandro Rosell.

Cu Iniesta, Puyol și Xavi în lot, cu Ronaldinho câștigător al Balonului de Aur, al doilea sezon al lui Rijkaard la Barcelona a fost de excepție, având ca punct culminant câștigarea Ligii Campionilor în finala disputată la Paris, 2-1 cu Arsenal, goluri marcate de Eto'o și Belletti. Au urmat două seazone dezamăgitoare, în special 2007-2008, marcat de slaba formă arătată de Ronaldinho. Rijkaard anunță că pleacă, Laporta anunță că îl urcă la echipa mare pe Pep Guardiola, care doar ce reușise să promoveze echipa B în Segunda Division.

2008-2009. Începe cea mai strălulucitoare perioadă din istoria FC Barcelona. Cu Pep Guardiola antrenor, se obține o triplă istorică în Spania: Campionat -Cupă - Liga Campionilor, performanță pe care doar alte patru echipe europene o mai reușiseră înainte. Meritul acestei echipe este că marea majoritatea a celor care o formau proveneau din propria pepineră, la fel ca și Guardiola, primul antrenor din istoria fotbalului spaniol care reușea să câștige încă de la debut cele trei titluri. Acest sezon va rămâne în istorie nu doar pentru titluri ci și pentru fotbalul-spectacol cu care Barcelona avea să încânte o întreagă planetă. Odată câștigate aceste titluri, Barcelona devenea clubul cu cele mai multe titluri din fotbalul spaniol. Însă Guardiola nu se oprea aici, iar anul 2009 își câștigă dreptul de a fi scris cu litere de aur in palmaresul clubului ca fiind anul în care s-au câștigat toate titlurile puse în joc, pe lângă cele trei amintite mai sus, intrînd în vitrine și trofeele din Supercupa Spaniei - Supercupa Europei - Mondialul Cluburilor. Anul perfect în fotbal. În cel de-al doilea sezon cu Guardiola antrenor, se repetă titlul în Primera Division după o senzațională luptă dusă cu Real Madrid, stabilindu-se un record de 99 de puncte ( o singură înfrângere) . În Champions League, Barcelona dă peste Mourinho și al său Inter în semifinale și este eliminată.

2010-2011. Barcelona câștigă al treilea titlu consecutiv în campionat, însă pierde finala Cupei Spaniei în fața celor de la Real Madrid, antrenată între timp de Jose Mourinho. Se câștigă însă pentru a patra oară Liga Campionilor în fața aceluiași Manchester United, rival pe care îl învinsese și în 2009. Barcelona începe sezonul 2011-2012 câștigând Supercupa Spaniei, cu majoritatea jucătorilor abia reveniți din vacanțe, iar la jumătatea sezonului se câștigă și Mondialul Cluburilor. Se ratează titlul în Primera și Liga Campionilor, însă se câștigă Copa del Rey ( 3-0 cu Athletic Bilbao ). Pep decide să plece.

Sandro Rosell, ales președintele clubului între timp, îl anunță antrenor pe Tito Vilanova. Obișnuți cu atâtea titluri în ultimele sezoane, pare că titlul câștigat în campionat este insuficient, chiar dacă pentru câștigarea lui s-au stabilit câteva recorduri istorice: 115 goluri ( record in istoria clubului ), cel mai bun tur de campionat - 18 victorii și un egal, 15 puncte față de locul doi ocupat de Real Madrid, 100 de puncte, record în istoria campionatului, performanță reușită și de Real Madrid cu un sezon înainte. Tito Vilanova anunță că se retrage din cauza problemelor de sănătate, iar la Barcelona ajunge Gerardo ”Tata” Martino.

ANTRENORII BARCELONEI

[all_around id="1"]

palmares fc barcelona design